Abordarea terapeutică cea mai potrivită în Tulburarea hiperkinetică și de atenție (ADHD) este cea multimodală, în care există o abordare multidisciplinara: medicală, psihologică și educațională. Studiile privind efectele pe termen lung ale intervenție terapeutice au arătat că cele mai bune rezultate s-au obținut la copiii care au primit ambele tipuri de intervenție simultan (atât medicamentoasă, cât și comportamentală).
De cele mai multe ori, părinții sunt primii care observă faptul că micuțul lor are comportamente neobișnuite, comparativ cu ceilalți copii. Aceste nereguli sunt confirmate, de obicei, de pediatrul care observă în mod periodic copilul, în timpul consultului de rutină. De obicei, medicul pediatru recomandă părintelui ca micuțul suspect de o tulburare din spectrul autismului să fie evaluat de un specialist în evaluarea dezvoltării comportamentale, sociale și de limbaj.
ADHD-ul este o tulburare moștenită în proporție de 75%. Părinții cu ADHD au șanse de 50% de a avea un copil cu ADHD. Șansele de a avea ADHD la gemenii monozigoți este de 92%, iar la gemenii dizigoți de 33%.
Comportamentele stereotipe sunt subiecte de studiu de mulți ani și prezintă cu atât mai mult interes cu cât sunt niște comportamente care influențează învățarea într-un mod negativ. Chiar dacă aceste comportamente repetitive apar în dezvoltarea normală a copiilor, ele depășesc normalitatea prin persistență, durată și frecvență. Stereotipia este repetitivă, are topografie variată și aparent nu are funcție socială.
Autismul este o tulburare definită comportamental, caracterizată prin modificări calitative ale comunicării, interacțiunii și imaginației sociale, prin restrângerea ariei de intereseși, adeseori, prin manierism și comportări repetitive stereotipe. Hipo- sau hiper-sensibilitatea senzorială față de mediu reprezintă trăsături frecvent întâlnite. Criteriile de diagnosticare a autismului se regăsesc în ICD-10 (clasificarea internațională a bolilor, a 10-a revizuire) și în Manualul de Statistică și Diagnostic al Afecțiunilor Mentale, a patra ediție (DSM-IV). Pentru înțelegerea unei asemenea structuri de clasificări sunt esențiale două aspecte.
Tulburările de tip deficit de atenţie şi hiperactivitate sunt manifestări la fel de frecvente ca în trecut, însă această problemă nu era remarcată şi dezbătută atât de stringent ca astăzi. Oricare dintre noi, ocazional, poate avea dificultăți în concentrarea și menținerea atenției. Pentru unele persoane, însă, aceste dificultăți sunt foarte persistente și interferează zilnic cu munca, cu relațiile sociale, cu viața de familie, astfel încât sunt privite ca o tulburare psihiatrică.
Deşi prevalenţa autismului este foarte mare (afectează aproximativ o persoană dintr-o sută pe plan mondial ), cercetătorii încă fac eforturi să descopere cauzele autismului. Unul dintre motivele din cauza cărora acestea sunt dificil de identificat este faptul că simptomele tulburărilor din spectrul autismului variază destul de mult de la un individ la altul. În plus, se presupune că autismul ar putea fi declanşat de combinaţia dintre mai mulţi factori, nu doar de unul singur.
Chiar dacă specialiştii nu au reuşit să descopere cu exactitate elementele care stau la baza declanşării autismului, printre cauzele care se presupune că ar fi vinovate de prezenţa tulburărilor din spectrul autismului s-ar putea număra:
Nu te da bătut! Fiecare comportament nou dobândit este un pas înainte!
Deși este imposibil să prezici cum va fi copilul tău în viitor, cum se va dezvolta, ce achiziții va avea și în ce măsura va recupera întârzierile pe care le are, faptul că îi ești alături și îl susții este poate cea mai importantă piesă din puzzle.
Majoritatea părinţilor ai căror copii au fost diagnosticaţi cu TSA, au trecut prin momente dificile, prin stări de panică, de ruşine, de neputinţă, de atragerea negativă a atenţiei, în unele din cele mai banale situaţii precum ieşitul din casă, mersul la magazin, plimbarea prin parc, intratul înapoi în casă, mersul în vizită. Aceste crize au în spate diferite stări de frustrare cauzate de comunicarea deficitară.
Autismul este o afecţiune considerată drept una dintre cele mai frecvente tulburări ale copilăriei, mai frecventă decât cancerul, diabetul şi sindromul Down. Statisticile internaţionale ne arată că 1 din 68 de copii suferă de autism, iar datele înregistrate în ultimii ani în România indică o creştere continuă a numărului acestora.
Este o tulburare de origine neurobiologică ce afectează copilul până la vârstă de 3 ani, până la această vârstă deficienţele sunt evidente şi poate fi stabilit un diagnostic. Autismul implică toate palierele de dezvoltare, cognitiv, comportamental, motricitate grosieră, motricitate fină, practic sunt afectate toate laturile care privesc dezvoltarea normală a unui copil.
Autismul nu este o boală, ci o tulburare de comportament, din acest motiv diagnosticul nu poate fi pus prin analize de sânge, analize ADN sau alte investigaţii clinice. Singurul mod prin care un medic psihiatru în pediatrie pune diagnosticul de autism este prin analizarea comportamentului copilului. De aceea, implicarea părintelui este esenţială, pentru că el trebuie să observe primul dacă apare ceva anormal în dezvoltarea celui mic.
Primele semne care pot indica o Tulburare de Spectru Autist sunt vizibile încă din perioada în care copilul este sugar. Nu îşi caută mama cu privirea, nu se uită după obiectele care se mişcă, nu arată cu degetul, nu răspunde cu zâmbet la zâmbet, nu gângureşte, nu răspunde la sunetele scoase de adulţi, nu reacţionează la expresiile faciale ale celor din jur, nu râde şi nu-şi manifestă bucuria, nu rosteşte niciun cuvânt, toate acestea pot reprezenta indicii ale unei tulburări.
Există însă şi situaţii în care copilul se dezvoltă normal până la vârsta de 2 ani, are toate abilităţile necesare vârstei sale, adică merge, vorbeşte, interacţionează firesc, iar brusc, în jurul vârstei de 2 ani, îşi pierde toate aceste achiziţii.
Interventia timpurie este cheia obtinerii unor rezultate optime pentru copiii cu autism.
Oamenii de stiinta au demonstrat ca perioada maxima de dezvoltare a creierului uman se afla undeva intre varsta de 0 si 3 ani, fapt ce sugereaza intr-un mod cat se poate de evident ca perioada in care trebuie sa se inceapa interventia terapeutica trebuie sa se gaseasca undeva in acest interval.
