5 mituri despre autism și realitatea din spatele lor

 Stereotipurile apar atunci când diferite experiențe, caracteristici sau comportamente asociate unor membri ai unui grup sunt generalizate și transformate într-o imagine de ansamblu menită să descrie sau să definească întregul grup. Ele se formează și se consolidează prin interacțiuni sociale, cultură, media și limbaj, iar repetarea lor le poate face să pară adevăruri evidente, chiar și atunci când realitatea este mult mai diversă și mai nuanțată.

Stereotipurile se perpetuează din cauza biasurilor cognitive – „scurtături” care ne ajută să trecem prin viață „economisind” energie. În primul rând, ambiguitatea este inconfortabilă. O categorisire clară, în „alb și negru”, ne spune mai ușor la ce să ne așteptăm de la cineva și cum să reacționăm. Acceptăm, de regulă, stereotipurile pentru că realitatea socială conține enorm de multe informații, Categorii precum „bun/rău”, „normal/diferit”, „empatic/neempatic” ne permit să luăm rapid o poziție fără să analizăm fiecare situație de la zero.

Problema în sine nu este că avem categorii, ci că le confundăm cu realitatea însăși. În cazul persoanelor cu autism, astfel de generalizări pot influența felul în care sunt privite, înțelese și tratate de cei din jur. Un stereotip nu rămâne, așadar, doar o idee despre un grup: el poate influența așteptările pe care societatea le are de la membrii acelui grup, oportunitățile care le sunt oferite și modul în care comportamentele lor sunt interpretate.

1.     Autismul este cauzat de felul în care părinții își cresc copiii și, în special, de detașarea emoțională a mamei.

Leo Kanner, psihiatrul austriaco-american care a definit autismul ca pe un sindrom clinic distinct în 1943, a fost de asemenea primul care a făcut observații referitoare la o posibilă corelație între personalitățile și comportamentul părinților și apariția autismului. Cu toate că, în timp, a devenit un puternic susținător al faptului că autismul este înnăscut, generațiile următoare de specialiști au preluat această teorie și au dus-o mai departe, conceptualizând așa-numita ipoteză a „mamă-frigider” („refrigerator mother), o teorie conform căreia autismul își are originea în stilul de parenting rece, distant sau insuficient afectiv al părinților, mai ales al mamelor.

Deși această teorie a fost între timp discreditată, urmările ei încă se fac simțite, mai ales în rândul populației generale. Stilul de parenting nu are nimic de a face cu apariția autismului, care este o tulburare de neurodezvoltare cu cauze multifactoriale: expunerea la unul sau mai mulți factori de mediu (naștere prematură, lipsa oxigenului la naștere), dar și elemente genetice.

Tulburarea de spectru autist (TSA) nu este cauzată de o singură genă, ci se consideră că rezultă din interacțiunea mai multor gene. Numeroase gene diferite au fost asociate cu un risc crescut de autism, iar cercetătorii continuă să studieze acești factori genetici. Peste 70 de gene sunt legate de diagnosticul de autism. Modificările genetice pot fi moștenite sau pot apărea pentru prima dată la copilul diagnosticat cu autism. Asta înseamnă, pe scurt, că te naști cu autism și că tulburarea aceasta te va însoți toată viața.

2.     Autismul este o tulburare specifică băieților.

Autismul nu este o tulburare specific masculină: acest mit se datorează faptului că băieții sunt diagnosticați mai des decât fetele, cu un raport de 4 la 1. Acest lucru se întâmplă deoarece fetele cu autism prezintă abilități de comunicare și interacțiune socială mai dezvoltate decât băieții cu autism, așa cum a fost demonstrat în cadrul studiilor care au folosit pentru măsurare metode comportamentale.

Ipoteza unui „fenotip specific de autism feminin” este susținută de dovezi care arată că femeile cu autism  fără deficiențe intelectuale se descurcă în mod similar femeilor neurotipice și mai bine decât bărbații cu autism atunci când vine vorba de sarcinile de cogniție socială (de exemplu, atenția vizuală la fețe) și abilitățile lingvistice (de exemplu, utilizarea limbajului adecvat în funcție de situațiile și interacțiunile sociale), ceea ce contribuie la dificultatea de a recunoaște simptomele sau trăsăturile autismului la fete și femei.

Această aparentă funcționare socială normală a femeilor cu autism pare să fie asociată cu capacitatea lor de a-și camufla simptomele și comportamentele specifice pentru a se adapta cerințelor mediului social. Mascarea manifestărilor specifice tulburării de spectru autist (efectuarea activă a unor comportamente văzute ca fiind social acceptabile pentru a depăși anumite dificultăți în situații specifice, ascunderea activă a simptomelor și/sau manifestărilor, adoptarea activă a comportamentelor și atitudinilor observate pentru a se integra cu ceilalți în situații sociale) este unul dintre motivele pentru care fetele și femeile cu autism sunt subdiagnosticate sau diagnosticate mai târziu în viață decât băieții.

3.     Dacă nu vorbesc, înseamnă că nu înțeleg.

Nu există o corelație directă între IQ/capacitatea de înțelegere și abilitatea de a vorbi. De regulă, testele de IQ tradiționale depind de limbaj, însă există instrumente precum testele IQ nonverbale, care folosesc imagini, modele sau sarcini care implică rezolvarea anumitor probleme și care oferă o imagine mult mai precisă a abilităților cognitive.

De asemenea, multe persoane cu autism nonverbal folosesc metode alternative de comunicare, cum ar fi dispozitivele AAC (Comunicare Augmentativă și Alternativă), limbajul semnelor sau scrisul, arătându-și inteligența în moduri diferite. În acest sens, îl putem lua ca exemplu pe Naoki Higashida, autorul cărții „Motivul pentru care sar”: acesta a scris cartea la vârsta de 13 ani, folosind un panou cu alfabetul creat de una dintre profesoarele sale, pentru a comunica.

În carte, el răspunde celor mai frecvente întrebări pe care comunitatea neurotipică le are cu privire la felul în care funcționează mintea autistă și ce se află în spatele reacțiilor și comportamentelor lor. Din paginile ei reies o inteligență și o sensibilitate ieșite din comun, precum și o înțelegere profundă a lumii în care trăim.

Vorbirea este adesea înțeleasă ca un indicator al inteligenței, determinând capacitățile de înțelegere, competența și autonomia, însă acestea nu sunt neapărat corelate.

O persoană poate să fie incapabilă să rostească cuvinte; să poată emite sunete, dar să nu aibă un limbaj vorbit funcțional; să poată folosi câteva cuvinte, dar nu și să formeze propoziții; să poată înțelege mult mai mult limbaj decât poate produce; să poată comunica pe scară largă prin mijloace alternative sau să aibă un acces fluctuant la vorbire. Asta nu înseamnă că nu înțeleg mult mai mult decât pot exprima, că nu au preferințe, nu pot face alegeri, trăi emoții sau stabili relații.

4.     Persoanele cu autism sunt fie profund afectate, fie excepțional de talentate.

Acestea sunt, de fapt, două stereotipuri separate: că persoanele cu autism sunt persoane cu dizabilități severe, izolate social și incapabile să atingă independența sau că, din contră, persoanele cu autism sunt geniale, experte în tehnologie sau posesoare ale unei memorii formidabile, fotografice.

Organizația Mondială a Sănătății descrie autismul ca pe un grup divers de afecțiuni, în cazul cărora abilitățile și nevoile de sprijin variază considerabil de la o persoană la alta și se modifică în timp. În timp ce unele persoane cu autism pot duce o viață independentă, altele prezintă dizabilități severe și necesită îngrijire și sprijin pe tot parcursul vieții.

Cu alte cuvinte, nevoile de sprijin nu se înscriu pe o scală liniară: o persoană se poate exprima într-un mod articulat, având totodată nevoie de un sprijin substanțial în viața de zi cu zi, în vreme ce altă persoană poate, din contră, să aibă dificultăți semnificative pe partea de comunicare, fiind în același timp independentă capabilă din punct de vedere intelectual. Pe de altă parte, o persoană poate fi dotată intelectual, dar totuși limitată funcțional de dificultăți senzoriale, de funcționare executivă sau de adaptare.

Autismul este un spectru, fiecare purtător al diagnosticului având propriile aptitudini și propriile dificultăți. Nu există o singură măsură după care să poată fi înțeleși sau categorisiți.

5.     Persoanele cu autism nu au empatie.

O meta-analiză publicată în 2025, care a analizat 226 de studii, a ajuns la concluzia că profilul de empatie al copiilor cu autism diferă de cel al persoanelor neurotipice. Studiul a găsit în continuare, în medie, diferențe pentru anumite componente ale empatiei, în special pe partea de empatie cognitivă, dar a arătat că mărimea și chiar semnificația acestor diferențe depind în mare măsură de felul în care definim și măsurăm empatia.

Un alt studiu citat de National Autistic Society din Marea Britanie contestă ideea că persoanele autiste au, în mod constant, o capacitate redusă de a empatiza. Studiul a fost efectuat pe un eșantion de 76 de persoane și a folosit metode calitative pentru a evalua experiența persoanelor cu autism în legătură cu empatia și situațiile în care este „nevoie” de ea. Concluzia? Experiențele sunt foarte diferite de la persoană la persoană. În timp ce unii participanți s-au regăsit în stereotipul lipsei de empatie, alții au menționat răspunsuri empatice foarte puternice sau „hiperempatice”, care puteau deveni uneori copleșitoare sau chiar inconfortabile din punct de vedere fizic.

Pentru unii, empatia presupunea și un efort conștient, deoarece identificarea indiciilor sociale și emoționale care declanșează un răspuns empatic putea fi dificilă și epuizantă. Mulți au spus că le este mai ușor să empatizeze cu persoanele apropiate, cu alte persoane cu autism sau cu animalele, sugerând că empatia poate fi influențată de cât de ușor reușim să ne conectăm social, emoțional și în comunicare cu ceilalți. Important este și faptul că unii participanți au asociat chiar narațiunea „deficitului de empatie” cu tendința de a întări prejudecățile cu privire la persoanele autiste.

În concluzie, răspunsul la întrebarea „cât de empatice sunt persoanele cu autism?” depinde în mare măsură și de ce înțelegem prin empatie, dar și de modul în care alegem să o măsurăm. Studiile care folosesc chestionare, teste de identificare a emoțiilor, sarcini experimentale sau interacțiuni mai naturale nu surprind neapărat aceeași dimensiune a empatiei și pot duce la rezultate diferite. Cercetările recente sugerează, prin urmare, că imaginea unei persoane autiste ca fiind pur și simplu „lipsită de empatie” este prea simplistă pentru a descrie diversitatea experiențelor și a mecanismelor implicate.

În concluzie, atunci când vorbim despre miturile legate de autism, nu vorbim doar despre informații greșite sau discutabile, ci și despre reprezentări care pot avea consecințe reale în viața oamenilor, iar interpretarea interacțiunilor dintre noi este filtrată din start prin așteptarea pe care o avem deja.

Un mit devine problematic atunci când începe să funcționeze ca o lentilă prin care interpretăm tot ceea ce face o persoană: ceea ce nu se potrivește cu imaginea pe care o avem poate fi trecut cu vederea, iar ceea ce o confirmă poate deveni dovada că stereotipul este adevărat, astfel încât așteptările noastre ajung să influențeze interacțiunea însăși.

Poate că una dintre cele mai importante schimbări pe care le putem face este să renunțăm la nevoia de a găsi răspunsuri simple pentru realități complexe. În loc să încercăm să stabilim cum „sunt” persoanele cu autism, putem începe prin a accepta că există multe feluri de a fi, de a comunica, de a înțelege și de a relaționa, exact ca în cazul persoanelor neurotipice. Atunci când privim dincolo de etichete, nu înseamnă că ignorăm diferențele, ci că permitem acestor diferențe să existe fără să le transformăm în limite pentru ceea ce credem că un om poate fi.

Surse:

Swanson MR. The role of caregiver speech in supporting language development in infants and toddlers with autism spectrum disorder. Dev Psychopathol. 2020 Oct;32(4)

Cruz, S., Zubizarreta, S.CP., Costa, A.D. et al. Is There a Bias Towards Males in the Diagnosis of Autism? A Systematic Review and Meta-Analysis. Neuropsychology Review 35, 153–176 (2025). 

Noémie M. Cusson, Alexa J. Meilleur, Boris C. Bernhardt, Isabelle Soulières, Laurent Mottron, A systematic review and meta-analysis of empathy in autism: The influence of measures, Clinical Psychology Review, Volume 120, 2025