Cum identificăm semnele timpurii ale autismului

Fiecare copil se dezvoltă în ritmul lui. Dar uneori, părinții observă că ceva e diferit. Nu neapărat „rău” — doar... altfel. De cele mai multe ori, părinții ajung la specialist cu o întrebare simplă: „E normal ca…?” Și e o întrebare foarte bună. Pentru că primul pas, atunci când observăm ceva diferit la copil, este o discuție cu medicul de familie sau pediatru.

 Când este recomandată vizita?

Vizita la medicul pediatru este recomandată dacă cel mic prezintă întârzieri pe cele trei arii - comunicare, interacțiune socială și comportament, printr-o parte sau toate semnele următoare:

• Nu demonstrează că înțelege limbajul (nu se uită în direcția indicată, nu urmărește mișcările, nu răspunde la solicitări precum: închide ușa, dă-mi cana, șterge masa, aprinde lumina, vino la mine etc.

• Pare mai interesat de interacțiunea cu obiectele, decât de interacțiunea cu oamenii.

• Nu răspunde la nume, adică nu oferă nici-un răspuns care dă de înțeles că este prezent.

• Poate prezenta selectivitate alimentară, adică nu acceptă anumite consistențe, categorii sau culori ale alimentelor.

• Poate manifesta dificultăți de somn, fie nu poate respecta o rutină sănătoasă de somn, specifică vârstei, fie doarme foarte puțin, fie are un somn agitat.

• Prezintă comportamente repetitive deschide și închide uși, aprinde și stinge becuri, se învârte în jurul propriei axe, flutură mâinile sau merge pe vârfuri, toate acestea înlocuind jocurile adecvate vârstei. Aceste comportamente sunt modalități prin care copiii ajung să se echilibreze emoțional și să-și ocupe timpul satisfăcându-și nevoile senzoriale.

• Nu împărtășește entuziasm, adică nu arată bucurie prin expresii faciale sau gesturi atunci când cineva se bucură, dar nici nu împărtășește experiențe plăcute cu altcineva. Spre exemplu, un copil cu dezvoltare tipică poate arăta mamei o jucărie cu scopul de a se bucura împreună, iar un copil neurodivergent se poate bucura de jucărie, explorând-o singur, fără a simți nevoia să împărtășească bucuria. Acest tip de comportament se traduce prin faptul că emoția există, dar modul de exprimare și conectare emoțională este diferit.

Niciunul dintre aceste comportamente, luat separat, nu înseamnă neapărat autism, dar dacă observăm mai multe dintre ele și acestea persistă, e important să cerem o părere specializată.

 Ce se întâmplă la consultație?

Medicul pediatru va discuta cu părinții despre dezvoltarea copilului - limbaj, interacțiune, joc, alimentație, somn - și poate aplica un chestionar de screening. Acesta este elaborat și validat de către Comisia de Psihiatrie și psihiatrie pediatrică a Ministerului Sănătății din România și se adresează părinților. Conține 9 întrebări și este însoțit de observațiile medicului de familie.

Rezultatele îl pot încadra pe copil într-una din cele 3 categorii: risc minim, mediu și sever. În cazul copiilor cu risc minim, nu este necesară reevaluarea ulterioară. Celor cu risc mediu le este recomandată reevaluarea peste 3 luni, iar cei încadrați în categoria de risc ridicat primesc o trimitere către medicul specialist psihiatrie pediatrică / neuropsihiatrie pediatrică, care poate face o evaluare detaliată.

Această recomandare nu înseamnă un diagnostic. Este doar un pas firesc pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă și pentru a interveni din timp, dacă este cazul. Cu cât intervenim mai devreme, cu atât putem ajuta copilul mai mult.

Spre diagnosticul tulburării de spectru autist: consultația la psihiatrul pediatru și întâlnirea cu psihologul

 Când ajungeți la cabinetul psihiatrului pediatru, scopul nu este doar de a „pune un diagnostic”.
Rolul său este să înțeleagă copilul - cum comunică, cum reacționează, cum se dezvoltă în raport cu vârsta lui.

În timpul consultației, psihiatrul pediatru observă comportamentul copilului, discută cu părinții despre istoricul lui și despre ce au observat acasă sau la grădiniță. Uneori poate recomanda și analize medicale, pentru a exclude alte cauze.

Dacă semnele ridică întrebări, colaborează cu psihologul clinician. El aplică instrumente standardizate - teste de dezvoltare, chestionare, scale de evaluare, care îl ajută să completeze imaginea.

Fie că e vorba de vizita la psihiatrul pediatru sau la psihologul clinician, copilul trece printr-o sesiune de joacă și observație. În funcție de vârstă, sunt aplicate teste specifice pentru limbaj, socializare, comportamente repetitive. Toate aceste informații ajung înapoi la psihiatrul pediatru, care integrează rezultatele și stabilește diagnosticul final.

Diagnosticul nu este o etichetă, ci o busolă care ne arată ce sprijin are nevoie copilul: terapie, intervenție timpurie, monitorizare. Iar colaborarea dintre medic și psiholog e esențială pentru ca fiecare pas să fie corect și adaptat copilului.

 Cum decurge evaluarea psihologică pentru stabilirea diagnosticului

După vizita la medicul pediatru, dacă sunt semnalate îngrijorări, părintele este direcționat către medicul psihiatru pediatru, care, după consult solicită efectuarea unor evaluări psihologice. Cea mai solicitată evaluare psihologică pentru suspiciunea de tulburare de spectru autist este ADOS, un instrument standardizat, considerat chiar „standardul de aur” în evaluarea clinică a autismului.

În cadrul acestei testări, psihologul clinician interacționează direct cu persoana evaluată (copil sau adult) printr-o serie de activități structurate și semi-structurate care permit observarea: comunicării (verbală și nonverbală), interacțiunii sociale reciproce, jocului imaginar și simbolic, comportamentelor restrictive sau repetitive. De obicei, ADOS se folosește împreună cu ADI-R, un interviu detaliat cu părinții, iar rezultatul testării nu oferă un „diagnostic automat”, ci ajută specialistul să determine dacă profilul comportamental observat corespunde simptomatologiei tulburării de spectru autist.

Evaluarea poate dura între 45 minute și 2 ore, iar interviul cu părintele, în funcție de vârsta copilului, poate dura între 1 și 2 ore.

Dacă este necesar, evaluarea ADOS se poate face în două întâlniri pentru că în unele situații, este important să vedem copilul în momente diferite: unii copii sunt mai timizi la început, iar noi vrem să le oferim timp să se obișnuiască cu mediul și cu persoana din fața lor.

O altă evaluare importantă, solicitată de către medicul psihiatru este evaluarea abilităților prin care putem afla nivelul de dezvoltare cognitivă în raport cu vârsta cronologică, pentru a stabili întârzierile aferente fiecărei arii de dezvoltare. Pe acest tip de evaluare se bazează ulterior și construirea unui plan de intervenție personalizat care ajută copilul să recupereze întârzierile și să dezvolte noi abilități necesare unei funcționări optime în societate.

După fiecare evaluare, psihologul redactează câte un raport descriptiv. În el sunt incluse observațiile, simptomele prezente și concluzia: dacă diagnosticul de autism este confirmat sau nu, respectiv care sunt abilitățile prezente si care sunt întârzierile. Raportul se încheie întotdeauna cu recomandări specifice, adaptate nevoilor copilului: ce fel de terapie e indicată, ce arii trebuie stimulate, cum pot sprijini părinții acasă.”

Evaluarea nu trebuie privită cu teamă. Este un proces de cunoaștere, un pas important spre a înțelege mai bine copilul și a-i oferi sprijinul potrivit.

 Psihiatrul și psihologul – o echipă pentru copil

 Mulți părinți se întreabă de ce e nevoie să ajungă și la psihiatru, și la psiholog. Adevărul e că ei lucrează împreună, fiecare dintr-o perspectivă diferită, dar complementară.

Psihiatrul este cel care are rolul de a evalua din punct de vedere medical: urmărește istoricul copilului, dezvoltarea neurologică, exclude alte cauze și poate stabili un diagnostic clinic.

Psihologul clinician, pe de altă parte, aduce componenta de evaluare comportamentală și emoțională. Prin instrumente standardizate, cum sunt ADOS sau ADI-R, reușește să vadă concret cum se manifestă copilul în interacțiune, în joc, în comunicare.

În practică, psihologul și psihiatrul pediatru discută mereu rezultatele împreună. Psihologul îi prezintă psihiatrului observațiile din evaluare și rezultatele testelor, iar el corelează aceste date cu informațiile medicale și decide diagnosticul final.

Această colaborare este esențială. Pentru că un diagnostic corect nu se pune pe baza unei singure observații, ci se construiește dintr-o imagine completă, care include tot: observația clinică, evaluarea psihologică și istoricul de dezvoltare.

Apoi, în funcție de concluzii, este discutat și planul de intervenție. Psihiatrul poate recomanda monitorizare sau terapie, iar psihologul, împreună cu echipa terapeutică, stabilește obiectivele și metodele potrivite pentru copil.

Ceea ce e cel mai important pentru părinți este să știe că nu sunt singuri. Când medicul și psihologul lucrează în echipă, deciziile sunt mai sigure, iar copilul are parte de o intervenție adaptată exact nevoilor sale.

De ce la copii se merge mai întâi la psihiatru, nu la psiholog?

Una dintre cele mai frecvente întrebări pe care o primim de la părinți este: „De ce, în cazul copiilor, trebuie să mergem mai întâi la psihiatrul pediatru și abia apoi la psiholog? La adulți e invers!” Și întrebarea e perfect justificată.

La adulți, psihologul este de multe ori primul specialist pe care îl întâlnim, pentru că vorbim despre dificultăți emoționale, stres, anxietate, relații - lucruri care nu țin neapărat de o tulburare medicală.

La copii însă, lucrurile sunt puțin diferite. Când apar semne care țin de dezvoltare - întârziere de limbaj, dificultăți de atenție, comportamente repetitive, ele pot avea cauze medicale, neurologice sau de dezvoltare. Iar psihiatrul pediatru este singurul specialist care poate face această diferență, pentru că are pregătire medicală.

El evaluează copilul din perspectivă medicală, exclude alte cauze (de exemplu, deficiențe auditive, metabolice sau neurologice) și, dacă e nevoie, recomandă o evaluare psihologică detaliată.”

După ce medicul oferă această direcție, psihologul clinician preia copilul pentru partea de evaluare comportamentală, prin teste și observație, iar împreună, cei doi specialiști ajung la o concluzie completă și corectă.

Așadar, ordinea e diferită din simplul motiv că, în cazul copiilor, totul este despre dezvoltare.
Psihiatrul se asigură că nu e nimic medical în spate - punctul firesc de pornire, iar psihologul ajută să înțelegem comportamentul și emoțiile. Împreună, formează o echipă care vede imaginea completă.